Mi-e greu sa scriu despre tatal meu…
Era un om ca toti oamenii si diferit de toti oamenii. Scund, puternic si chelios. Avea o aura in jurul lui, de liniste sufleteasca, de cumintenie, de intelepciune dreapta. Nu vorbea mult dar cand spunea ceva tineai minte. Pana si unchisau care a fost ministrul turismului il asculta cu atentie. Avea claritatea omului simplu, cu scoala vietii si sfaturile luate de la inaintasii lui.
Cand rupeam o creanga din greseala ne spunea ca pe copac il doare si se intrista. Pana in ziua de azi cand vad copii care culeg tei prin oras ma opresc sa le spun ca sa le fie mila de copac. Bunicamea a trebuit dealungul timpului sa taie copacii prin curte cu toate ca de fiecare data a trebuit sa cheme om sa faca lucrul asta, eu nu puteam sa-mi omor prietenii din copilarie care-mi dadusera cirese, mere, prune sau sanctuar de furia celor mari.
Pusese un pom luat din iarmaroc, asa cum i-a pus intotdeauna cu grija si o rugaciune mica susa in minte si semnul crucii. Cand a dat frunza nu prea stiam ce era – ba ca-i cires, ba ca-i mar, par, prun, chiar si nuc s-a vehiculat. De fapt l-au cumparat pe post de mar dar arata cam ciudat si-i aruncase in suspiciuni.
In fiecare an in primavara asteptam sa fedem ce flori scoate. Niste zarzari pe care i-am pus eu cu multe sperante cu doi an dupa el facusera deja fructe. Marul suspicios nu dadea insa nici un semn. Uitasem de el si el crestea in continuare drept ca un brad si falnic ca un stejar.
Intr-o buna primavara s-a apucat sa faca niste flori dar s-au risipit si nu au dat rod. Bunicamea a inceput campania de denigrare a copacului denumind pomul „sterpul” si a inaintat ideea de foc pentru la iarna, spre amuzamentul nostru al copiilor. Tata nu a vrut, ii era mila de el si a zis ca nu se cade sa-l taie ca e drept, innalt si falnic. S-a decis sa se mai astepte un an.
In al doilea an „sterpul” iar a facut 4 flori si iarasi i-au cazut. Bunica era fericita ca orice om atunci cand are dreptate. Tata era trist si nu dorea sa atinga subiectul. Sterpul era innalt si mandru. Mama era de parere ca ar trebui sa puna zarzavaturi in locul ala. Confruntarea a avut loc in toamna cand tata le-a spus ca il mai tine un an. Au sarit ca arse cand au auzit si l-au badjocorit pe saracul Stepul cum l-au badjocorit pe Hristos iudeii biblici, atat de atinse de lipsa de logica incat mi-era si frica sa deschid gura. Nu l-au induplecat pe tata insa si Sterpul a ramas in picioare.
Atunci i-a ajuns cutitul la os tatii si rabdarea la capat. S-a dus si a insfacat o secure si s-a repezit in gradina la Sterp si, spre uimirea mea, l-a lovit si i-a zis:” Daca la anul nu faci nimic te tai din radacini si te bag in soba!” . Dar in asa fel i-a spus ca ziceai ca vorbeste cu un om, nu in gluma sau pe soptite, drept. Veni inapoi si-mi gasi ochii cu ochii lui in asa un fel incat mi-a pierit zambetul tamp de pe fata in secunda doi. Nu a fost gluma si nici teatru, ii vorbise din suflet.
Si a venit primavara.
Sterpul era alb la culoare de atatea flori de ziceai ca-i cires nu mar. Si un parfum…. Se oprau oamenii langa gard si nu mai plecau. Indragostitii se pupau in fata curtii noastre de la 5 la 12 seara. Tata era un zambet, mama vorbea de paranormal si bunica zicea ca oricum se scutura si nu face nimic.Dar s-a prins. A scos sterpul la mere de a trebuit sa-i puna proptele, sa-i sustina crengile. Bunicamea insista sa-i taie jumate din rod ca sa nu se usuce, da tata nu si nu- „sa se descurce”.
Facea mere verzi si dulci ca perele, cu o aroma de ne intrebau musafirii daca dam cu parfum prin casa si care se coceau in iulie-august. Si a ramas Sterpul copacul favorit din care mancau in fiecare vara femeile insarcinate care se opreau practic in loc de pofta, copii care mai sareau noaptea si in general mai toti vecinii de prin preajma care nu vazusera soiul asta pana atunci si tot incercau sa-si faca puieti.
Intr-o iarna, ca toti oamenii tata s-a stins din viata dupa o lunga suferinta si tot in anul ala, in primavara, l-am gasit pe Sterp uscat pe dinauntru.
Murise si el.
Cand eram noi batrani 